Video: Generaţia autizată – Reportaj TVR

Ce riscă părinții care-și uită copiii în fața televizorului sau a tabletei. Un documentar despre efectele nocive ale privitului în exces la televizor, care arată că dezvoltarea copilului poate fi afectată iremediabil din acest motiv, informează TVR.

“Se exagerează foarte mult cu statul la televizor. Din păcate, pe lângă unele efecte pe care le credem ca benefice, dar care nu sunt chiar așa de benefice, unele sunt foarte dăunătoare”, spune medicul neuropsihiatru Raluca Grozăvescu.

“La clasa a VI-a i-a pus pe copii să deseneze un desen în care să arate ce fac copiii în pauză. Ce au desenat majoritatea? Copiii care se joacă pe telefon sau pe tabletă. Așa percepeau ei jocul în pauză”, afirmă biofizianul Virgiliu Gheorghe. Televizorul este primul care introduce copilul în dependența de ecran și afectează, uneori, iremediabil, dezvoltarea copilului, arată realizatorii documentarului.

Laura Nussbaum medicul-şef al Secţiei de psihiatrie pediatrică din cadrul Clinicii de Psihiatrie şi Neurologie pentru Copii şi Adolescenţi a Spitalului „Louis Ţurcanu” din Timişoara. Copiii şi adolescenţii îşi riscă sănătatea, “drogul” fiindu-le oferit zilnic chiar de părinţi. Medicii susţin că jocurile pe calculator dăunează grav sănătății, iar utilizarea frecventă a computerului a dat naştere dependenţei. ”În multe cazuri se ajunge la psihoterapie și medicație”, spune Laura Nussbaum. Numeroşi copii au încă de mici tablete şi laptopuri, de cele mai multe ori manevrând fără probleme tastatura şi mouse-ul înainte de a învăţa să scrie cu stiloul.  ”E adevărat că accesul copiilor la noile tehnologii le dezvoltă abilități și aptitudini, dar lucrurile trebuie făcute cu măsură, iar debutul în mediul virtual trebuie amânat cât mai mult cu putință. Calculatorul, tableta și telefonul mobil dau dependență. Avem foarte multe cazuri de copii de la grădiniță sau de la clasele primare. Aceștia nu își doresc nimic altceva decât să se joace pe calculator. Cu cât vârsta la care copiii au acces la calculator e mai mică, cu atât este mai periculos în ceea ce privește adicția”, spune medicul timișorean. O dată cu creşterea în vârstă, se ajunge la cazuri în care copiii chiulesc de la ore pentru a sta cu ochii ațintiți pe monitor și mintea conectată la o realitate virtuală, de cele mai multe ori violentă.

”Unii dezvoltă ticuri, alții sunt agitați. La mulți se exacerbează anumite probleme mentale sau comportamentale care altfel ar fi trecute mai ușor cu vederea. Avem mulți copii hiperactivi. Unii ajung la obezitate deoarece refuză orice fel de mișcare. Alții refuză să mai mănânce și nici apă nu mai beau ca să nu își întrerupă jocul. Apoi mai apar și alte probleme. Copiii fug de realitate și se refugiază în mediul virtual pentru că altfel controlezi lucrurile în joc. Mai mult, sunt cazuri în care copiii socializează doar online, ei acolo trăiesc. De asemenea, sunt și foarte mulți elevi la care bioritmul este perturbat. Unii ajung să doarmă doar două ore din 24. Alții dorm doar câteva ore după trei-patru zile de nesomn pe motiv că trebuie să termine un nivel de joc. Se ajunge în situația în care copiii nu mai au limite”, spune Laura Nussbaum, citată de Renașterea Bănățeană. Majoritatea părințiilor vin la un consult de specialitate abia când situația scapă de sub control, iar părinţii se impacientează că nu mai găsesc soluţii:

”În cele mai multe cazuri copiii sunt aduși la medic când s-a instalat deja dependența și copiii nu își mai doresc nimic altceva decât se se joace pe computer. Chiulul școlar și rezultatele slabe la învățătură sunt semnalele care îi mobilizează pe părinți. În multe cazuri din rândurile elevilor de la clasele mari de gimnaziu și ai adolescențiilor de la liceu se ajunge la psihoterapie și medicație. Întâlnim o psihopatologie urâtă de tip maniacal, depresie, agitație, simptome psihotice cu halucinații și chiar stări suicidare sau tentative de suicid”,spune medicul-şef al Secţiei de psihiatrie pediatrică de la ”Louis Țurcanu”.

”Avem două-trei cazuri disperate pe săptămână. Patologia este mai greu de recunoscut, iar pacienții ajung la medic când situația scapă de sub control. Foarte puțini părinți vin la timp, majoritatea apelează la specialist abia atunci când copilul nu mai funcționează în nici o direcție. Cu cât se amână rezolvarea problemei, lucrurile se agravează. Cele mai grele cazuri sunt cele în care și mediul familial este perturbat.”, precizează Laura Nussbaum. Potrivit specialistului timișorean, o mare parte din vină o poartă părinții care nu limitează accesul copiilor lor la computer, ba chiar îi neglijează, dedicându-și timpul în special situației financiare, cu speranța că banii rezolvă toate problemele.

 ”Dependența de calculator și consumul de substanțe interzise merg mână în mână. Rezolvări sunt, dar trebuie lucrat. Din cauza incosecvenței părinților avem însă puține reușite. Din păcate pentru foarte mulți părinți primează banii, iar copiii se simt abandonați și lipsiți de valoare, astfel că se impune și terapie de familie pentru ca pacienții să nu se mai simtă singuri, ci să se simtă valorizați”, spune Laura Nussbaum.

Conform medicului timișorean, timpul petrecut la calculator de un copil ar trebui să fie de 15-30 de minute zilnic, în funcție de vârsta acestuia. Mai mult, acesta trebuie antrenat de părinți în tot felul de activități care să-i capteze interesul. Nu în ultimul rând, elevii mari trebuie să-și dea seama ei singuri că jocul și interacțiunea cu semenii doar virtual le afectează sănătatea.

Dr. Raluca Teleanu, şefa secţiei de Neurologie pediatrică de la Spitalul de Copii „Victor Gomoiu“ din Capitală, dezvăluie, pentru „Weekend Adevărul“, atât din experienţa de medic, cât şi din cea de mamă, sfaturi preţioase pentru protejarea creierului copiilor dinainte de a se naşte până la vârsta adolescenţei […]

Ce probleme întâlniţi frecvent la copii?

Jumătate din consultaţiile pe care le am sunt pentru cefalee psihogenă. Sunt copii cu oboseală cronică, cu un program infernal de viaţă, care acuză dureri de cap. În afară de cefalee, surprinzător de mult în ultima vreme vedem manifestări paroxistice, spunem noi, medicii. Părinţii le spun crize, alţii le spun convulsii. Ceea ce aş vrea eu să se reţină este că nu toate manifestările de acest gen sunt epileptice, dar multe sunt. De aceea, atunci când se întâmplă aceste manifestări, este corect să ajungi la un neurolog, să faci nişte investigaţii, iar tu ca părinte să te lămureşti de ce face copilul tău în diverse feluri. Sunt crize epileptice în care copilul nu îşi pierde cunoştinţa. Eu văd un număr foarte mare de copii cu epilepsie şi în ultimii ani din ce în ce mai mulţi. Nu-mi dau seama din ce cauză. Pe plan internaţional nu se ştie de ce vedem mai mulţi copii cu astfel de probleme neurologice. Apoi văd copii cu malformaţii şi care au deficite motorii, pareze, paralzii, cu întârziere mentală. Cam aceasta e patologia care predomină.

Tot la noi ajung copii cu deficit de atenţie şi sindrom hiperkinetic, pe care sincer eu nu îi gestionez. De ce? Părinţii sunt speriaţi de cuvântul psihiatru şi li se pare că dacă vin să discute cu un psihiatru, este mai puţin grav. Eu întotdeauna îi încurajez să mergă la psihiatru. Important este să găsească o soluţie pentru copil. O altă categorie de copii pe care îi văd, dar nu îi monitorizez pentru că nu ţin de neurologie, sunt cei cu suspiciune de autism. Încerc să respect nişte reguli pe care mi le-am propus, printre care şi aceea de a lucra în echipă, şi trimit pacienţii cu autism la psihiatru şi psiholog. Doar dacă e nevoie şi de prezenţa mea alături de ei, dacă au şi epilepsie, pentru că sunt copii cu autism şi epilepsie, atunci mă implic şi eu. Mai sunt copii cu întârziere de limbaj pe care îi văd, dar şi ei sunt îndrumaţi către psihiatru.

O categorie nouă sunt copiii cu autism light, cei care privesc mult la televizor, dar ei nu sunt autişti, ci sunt „autizaţi” de mediul în care stau.

Ce înseamnă privit mult la televizor?

Privit de la o oră în sus pe zi la televizor e mult pentru un copil…

Cred că sunt extrem de puţini copii care privesc doar o oră pe zi la televizor…

Într-adevăr, dar sunt mulţi copii care stau şi o jumătate de zi la televizor. Mănâncă la televizor, stau pe oliţă la televizor, toată viaţa lor se petrece într-o cameră unde se află un televizor. Părinţii sunt mulţumiţi că ei sunt cuminţi. Mamele spun: „Eu trebuie să gătesc, am treburile casei şi atunci îmi e uşor“. Dar eu mă întreb oare ce făcea mama cu mine prin anii 70. Şi ea gătea, şi ea avea serviciu, şi eu nu stăteam la televizor. Nu e mai puţin adevărat să societatea s-a schimbat, că trăim într-un stres mai mare, dar nu cred că trebuie să ne ascundem în spatele acestor lucruri. Trebuie să învăţăm a ne gestiona timpul şi, foarte important, să aveam curajul să ne creştem copiii. Părinţii noştri erau mai curajoşi. Copiii nu vor ei să vină pe lumea asta şi atunci trebuie să ni-i asumăm. „Sting televizorul!“

Ce le spuneţi părinţilor cu copii „autizaţi” de televizor?

Sunt foarte radicală. Sting televizorul! (râde) Am făcut acest „experiment“, mai mult din curiozitatea mea ca părinte, nu ca profesionist, în cazul unor copii despre care mi-am dat seama că nu au autism. Am evaluat copilul, împreună cu colegii mei, şi le-am propus părinţilor „să facem o probă, să vedem ce se întâmplă într-o lună, în care televizorul dumneavoastră s-a stricat, e o cutie neagră, nici măcar dumneavostră nu vă uitaţi“. Există şi părinţi care spun „dar el nu priveşte la televizor, pentru că stă pe un post de ştiri“. Nu contează. Ecranul este o atracţie pentru copil şi el receptează orice.

Le propun părinţilor să se implice în schimb în viaţa copiilor, să meargă în parc, la teatru, să citească împreună, să povestească, să deseneze, să facă orice, dar nu cu mijloace audiovizuale. Surpriza extrem de plăcută a fost că părinţii se întorc cu alţi copii, după numai o lună. Este magie, spun părinţii. Copiii îşi doresc afecţiunea părinţilor, se deschid şi rareori se întâmplă să nu vezi un progres. În câteva luni, copiii pierduţi în lumea televizorului revin foarte frumos la realitate. Este greu la început, dar copilul uită uşor-uşor de televizor şi este fericit că petrece timp cu părintele.

Este vorba despre un timp de calitate…

Eu nu prea sunt de acord cu această formulă. De obicei, când spunem timp de calitate înseamnă ce e puţin. Sunt părinţi care spun „da, dar stau o jumătate de oră şi sunt tot al lui“. Eu cred că şi trei ore dacă ar sta şi copilul ar fi lângă el, ar fi şi mai bine. Nu putem să ne ascundem după acestă formulă modernă în care petrecem calitativ, dar cantitatea nu este. Trebuie să ne străduim atât timp liber cât avem să-l petrecem cu copilul. Cel mai bun exemplu sunt copiii cu situaţie materială foarte bună care vin în cabinet şi, când îi întreb ce îşi doresc, spun că nu ştiu ce să îşi dorească. Mi se pare atât de trist pentru un copil să nu ştie ce să-şi dorească. Eu îi las pe copiii mei tot timpul să-şi dorească lucruri. Nu poţi să trăieşti fără să-ţi doreşti nimic. Dacă totul e perfect în viaţa ta, la un moment dat te plictiseşti de atâta perfecţiune.

Sursa aici

2018-05-25T16:15:31+00:00mai 25th, 2018|Specialisti|0 Comments

About the Author:

Leave A Comment